Alice...

Alice in Wonderland... frumoasa carte. N-am inteles-o, sunt sigura de asta, ar trebui s-o mai citesc de cateva ori pentru a intelege ceva.

Este insa o fraza care m-a marcat incredibil... "Who am I? Tell me that first, and then, if I like being that person, I'll come up; if not, I'll stay down here till I'm somebody else" - cine sunt eu...? Imi place de mine?
Ea se intreba asta mereu, ea stia cine este, isi stia standardele si cunostiintele, avea curajul de a se autoevalua incontinuu si de a se certa atunci cand scadea in ochii propriei persoane. Alice este o fata care mereu provoca oamenii din jurul ei la discutii impertinente, stia sa puna intrebari, nu stia sa primeasca raspunsuri. Nu era niciodata multumita de ce afla. Voia mai mult.
Din pacate lumea absurda in care se afla nu ii permitea mai mult. O lume in care raspunsurile nu sunt niciodata complete sau satisfacatoare, o lume absurda pe care ea nu a stiut s-o ia ca atare ci a trecut-o prin spectrul propriei curiozitati.

Mi-ar placea sa fiu ca ea, sa am atat de multa incredere in mine, copiilor nu le este frica de nimic, de niciun raspuns, de nicio intrebare, nu se gandesc ca sunt absurzi sau impertinenti, nu se gandesc ca deranjeaza, nu se gandesc ca nu au ce sa caute intr un loc. Ei fac tot ce vor si nu regreta nimic. Aproape ca nu gresesc niciodata.

poza : http://s256.photobucket.com/albums/hh172/luker0/

Baz Luhrmann - Everybody's Free (To Wear Sunscreen)

Draga Antoine de Saint-Exupery,

scuza-mi alegerea nefericita de limba pentru a scrie aceasta scrisoare (urmatoarea va fi in franceza).

Imi aduc aminte de desenele facut de tine, atunci cand erai copil, de modul in care nimeni nu te intelegea desi tu aveai un mesaj clar de transmis - SARPELE ESTE UN ANIMAL PERICULOS CARE POATE INGHITI CHIAR SI UN ELEFANT! - dar cine sa asculte un baietel. Oamenii mari sunt prea "stresati" cu altele...

Ma gandeam cum toti copii au o imaginatie. Au o lume numai a lor, cu monstrii, cu sirene, cu zane, robotei, masini, si multe alte nebunii.
Un univers intreg in care sunt salvati, in care se refugiaza cu gandul de fiecare data cand asteapta un prieten de joaca sau cand mami si tati se cearta.

Ce voiam eu defapt sa stiu, domnule Antoine de Saint-Exupery, este cum ati regasit-o?
Imaginatia pierduta in acest pragmatism...in criza ecomonica, printre facturile aruncate pe masa de la intare, printre cutiile de e-mail pline, printre cuvintele grele care ti se adreseaza zilnic, printre esecurie personale/profesionale.
In lume asta in care fiecare gest amuzant ar putea parea vulgar, in care chiar si un copil se chinuie sa inventeze culori si forme frumoase.

Cum faci sa ai imaginatie din nou, cum faci sa fii iar pur?

Nu doresc sa vorbesc despre genii acum, despre oameni mari care au reusit sa fie copii, sa-si pastreze viziune si universul interior.

Eu vorbesc cu oamenii secati de idei care idraznesc sa se PLICTISEASCA intr-o lume in care nici daca te chinui nu ai cum, intr-o viata de om sa inveti tot ce ai vrea.

Zi-mi dragul meu Antoine, cum se face de exista astfel de obiceiuri, de plictiseala, de monotonie?

Cum ii facem la loc copii?

MUTO by BLU

Incredibil...

Street People

Noi iar cand zic noi ma refer la o comunitate de oameni care zilnic merg pe strazi... Noi devoram tot, afise publicitare proaste, stenciluri inteligente, flayere oferite in dar de catre copile plictisite, avem vie in cap imaginea cainilor, din cand in cand ni se mai fura geanta, mai suntem imbraciti, ne mai pica apa de la vreun aer conditionat, fix in crestetul capului, alergam dupa taxiuri, cadem pe scari, trecem nepasatori pe langa cersetori, vedem o gramada de cacaturi in fiecare ora din zi, sera sau noapte... dar noi suntem o comunitate...si ne cunoastem mai mult sau mai putin, ne ascundem sub ochelari de soare, sub esarfe colorate sau sepci de firma, ne salutam uneori, alteori arunca priviri. Pentru noi e tot, pentru noi se deschid butice, pentru noi exista magazine ascunse, barulete,fast food-urile, pentru noi exista street wear, pentru noi sunt ochelarii colorati si parfumurile puternice, pentru noi exista cerceii colorati si insignele, agentiile bancare pitite pe stradute, farmaciile de pe Lipscani, terasele din parcuri fara parcare, praful de pe strazi, cersetorii...
Pentru noi, oamenii care inca mai vad pe unde merg, care inca mai schimba ruta pentru a diversifica, pentru noi, oamenii care stiu sa iubeasca mizeria, agitatia si caldura, pentru noi, cei care inca mai traim fara masina, care inca mai suntem cu picioarele pe pamant, care stim sa zambim in ciudata tuturor betoanelor din jurul nostru, pentru noi care inca nu stim ce este traficul, care inca mai umblam cu ambalejele in mana pentru ca nu exista cos de gunoi, pentru noi cei care stim cu adevarat societatea.
Pentru noi... tot respectul meu...

La maxim... la naiba...

Da... si asa... prieteni vechi... sau fosti prieteni sau oameni necunoscuti sau cine o-ti fi voi astia din spatele monitoarelor de diferite dimensiuni...
N-am nimic de zis... si totusi am de scris...

In lumea aceasta sunt doua stiluri de viata foarte bine definite.

1. acela in care tu stii ce vei face maine toata ziua sau daca nu stii oricum te intrebi, sau daca nu te intrebi, esti disperat cumva sa ai un program, sa faci, sa stii...

2. acela in care esti blac... traiesti fara limite, fara frica, fara attach, fara nimic...

da...de multa vreme lumea incearca sa se convinga cum ca e in stilul no 2... ca acolo e cool... si cad, cad ca prostii zeci de metrii, pentru ca pun sentimente, pentru ca le pasa, pentru ca n au suficient sange in ei... si cad si mor... si invie in ceva ce nu au vrut niciodata sa fie...
Iar voi... masochistii, oamenii care isi oprima sentimetele, care le ascund in spatele unei fete zambitoare, unu fum de ceva, in spatele bretonului dragut sau al cuvintelor parsive, in spatele petrecerilor si stilului de viata superb de care dai impresia... voi ajungeti in spitale, la psihologi, in fata unui monitor... citind un blog de nimic. cu ura in vene si cu rautate... :)

ai grija cine esti... ai grija de tine si de cine vrei sa fii, de cum consideri tu ca merita viata traita...

care e maximul tau... sau maxima ta...

Festina Lente...

cineva i-a spart parola ralucai

buna ziua lume!eu sunt nume de cod xyz...si o sa ii distrug fetei asteia tot ce a creat ea pe acest blog!esti distrusaaaaaaa raluca...ure future as a blogger has just ended

Ea...iluzia unei iubiri...

A pus cartea jos...o terminase. Era un semtiment linistitor dar in aceelasi timp de singuratate. Se mai terminase ceva. Si acum poate ca va incerca sa tina minte personajul principal, poate ca va incerca sa nu-i uite fiecare miscare, poate ca va incerca sa isi recapituleze actiunea in cap de acum inainte cand se va plictisi, dar tot ii este greu, tot e umpic trista...
Ii este somn, gata...se culca si maine alege alta carte...deja se gandeste...si...Nu! azi stie la ce vrea sa se gandeasca. Inchide ochii si si-l imagineaza, incearca sa-si aduca aminte cum arata exact in ziua cand l-a vazut ultima data. Incearca sa-si aduca aminte cum mirosea, ce i-a zis cand a plecat cu taxiul si a lasat-o singura in mijlocul strazii. Incearca sa fredoneze in gand melodia lor...melodiile lor. Si pentr-un un singur moment se pierde...incepe sa viseze...sa viseze cum l-a visat ultima data...cum s-au sarutat ultima data...cum a plans din cauza lui ultima data...
Dincolo de vis, in realitate, el e departe si uneori nici nu stie sigur daca isi mai aduce aminte de ea...o sfasie cumva gandul asta...ca a uitat-o, dar in definitiv ea vrea sa-l gandeasca. I se face rau, cum i s-a facut in prima seara cand a dormit langa el...frig ca atunci cand a fugit prin ploaie sa nu intarzie, surade ca atunci cand i-a zis ultima data ca o iubeste...si e singura in pat si cu ochii strans inchisi si isi impune sa se gandeasca, sa-l viseze. Vrea si o sa poata.
Uneori, cand iesea de la scoala, in metrou, la statia lui il cauta cu privirea, disperata, ridica ochii din cartea si se uita prin multime. Vroia doar sa-l vada, doar sa stie ca mai exista...dar nu l-a vazut niciodata...
Deschide ochii brusc...se uita pe tavan...e la fel de gol ca si ea in momentul acela...de neted, de lipsit de idei si de pareri...
Stie ca e obsedata...stie ca nu-si face decat rau...stie ca nu o va mai iubi niciodata...ca s-a dus totul...dar isi impune...isi impune pentru ultima data, asa a promis, ultima data...sa-l viseze...
Mai inchide odata ochii...azi o sa-l viseze...asa cum a dansat ultima data cu ea..asa cum i-a luat castile de pe urechi ultima data, asa cum a pupat-o de "la revedere" ultima data...asa cum i-a trimis un pupic prin fereastra taxiului...ultima data...
A adormit...

Ea...iluzia cunoasterii

Ea…(de ce ea? De ce o fata? Simplu, pentru ca sunt fata. M-am gandit mult daca personajul principal sa fie o fata sau un baiat. Dar, consider ca mintea mea nu e sufficient de iscusita pentru a creea un baiat, pentru a-l descoase fara sa-l cunosc…poate as putea sa vorbesc ore intregi despre unul dar sa-i intru in cap, sa-i descifrez gandirea. Mi-ar fi foarte greu.)Din nou merge pe strada si citeste. Fantezia ei dintotdeauna sa fie vazuta pe strada cum citeste, sa se intoarca lumea si sa o considere, nu desteapta, dar interesanta, superioara cumva. Prima data cand a facut asta era foarte mica, si nu reusea sa se concentreze. Sau chiar daca nu era atenta la drum si de multe ori ajungea acasa murdara de noroi, uda sau chiar lovita. Dar cu timpul a reusit, priveste cu coada ochiului uneori si daca stie bine drumul stie cand sa ridice ochii...
Astazi in schimb nu si-a propus sa faca asta, azi vroia pur si simplu sa mearga, sa observe copacii din jurul ei, sa critice hainele oamenilor, sa se mai uite inca odata la cladirea aceea imensa de pe partea cealalta a soselei care inca de pe vremea cand era mica avea geamurile sparte...Uneori se gandea cat de nervosi trebuie sa fi fost acei oameni care au vandalizat-o si cat de mult trebuie sa te relaxeze sa spargi ceva...sa arunci ceva, sa simti ca distrugi. Asta gandea mai ales cand era nervoasa...si cand simtea ca soarele nu straluceste pentru ea in perioada respectiva.
Astazi vroia sa vada cum s-au mai schimbat frunezele. Acum o saptamana erau roscate si cu o saptamana inainte erau verzi, sau o parte din ele erau asa, nici nu mai tine minte. Oricum, vroia sa vada...dar, neamintindu-si, a pornit spre casa, citind...nu ar fi dat 2 bani pe cartea asta...o vedea mereu in biblioteca, avea un nume intradevar interesant. Dar nu auzise niciodata de ea. Acum cateva zile insa a auzit numele aiurea, si s-a gandit ca nu are ce sa-i strice, poate e chiar interesanta...Chiar este...de cand a luat- o in mana, nu s-a mai dezlipit de ea. Abia asteapta sa devoreze urmatoarea pagina si urmatoarea, si sa afle cat mai multe, sa inghita efectiv literele, sa le simta cum se stocheaza acolo in memoria proprie. A invatat mai demult de la cineva ca singurul lucru pe care nu ti-l poate fura nimeni este cunoasterea. Acela a fost momentul in care s-a hotarat sa nu mai piarda nicio clipa, pana si dormitul uneori i se parea o pierdere totala de timp...Simtea ca acel intuneric o tinea de la lumina, de la lumina care o facea sa vada, sa citeasca, sa cunoasca...
Astazi...cum mergea pe strada, citind, vedea ca niciodata, in stanga si in dreapta mii de frunze, neridicate, azvarlite de vant din copaci. Era cu adevarat pitoresc, dar nu putea, nu putea sa ridice ochii, pierdea randul, ideea, concentratia. A mers asa tot timpul, cu dorinta de a avea poate 2 randuri de ochi, sau de a putea sa filmeze totul si sa se uite dupa.
Pana la urma...a terminat capitolul, a simtit ca e in siguranta, a ridicat timida ochii..si a vazut, era groaznic...strada ei era raschetata cu totul. Locul unde vazuse frunzele trecuse demult...acum ce vedea era uratenie, copaci taiati si asfalt decojit. Multe utilaje pe care le tot ocolea ea cu meticulozitate zilele trecute, acum le vedea in fata ochilor. Si zgomotul, era aurzitor, parca pamantul urla...parca incerca sa scape de oameni, incerca sa strige la ei, sa le spuna sa-l lase in pace...
Ingrozita, a ridicat cartea, a deschis-o a scos semnul de carte si l-a asezat cu finete la cateva pagini mai incolo, si a inceput sa citeasca din nou. Strada nu mai conta, zgomotul nu-l mai auzea...era totul perfect...

Razi in fata mortii...la propriu...

Da, stiu ca e vara si ca nimeni nu mai citeste blogurile, stiu ca sunt o dusa cu capul ca stau in casa si ma uit pe geam si scriu acest post, in loc sa dorm, sa citesc o carte sau mai intelept, SA IES IN ORAS ca o persoana normala de varsta mea...dar momentan nici nu vreau asta. S-au intamplat atat de multe in ultima vreme si au fost numeroase momente in care mi-am dorit o tastatura sau macar o foaie de hartie si un creion...Normal ca nu am avut niciodata nici una, nici alta asa ca am ramas gandidu ma ce dragutz ar fi sa le scriu si am continuat prin a fi intrerupta de persoana de langa mine...si in final prin a le uita.
Aseara mi am adus aminte de o noapte de iarna de acum vreo 2 ani. Era inimaginabil de frig afara si vantul tocmai rupsese niste cabluri de curent la cativa metri de mine... Si m-am gandit..."Daca muream..." da, buna intrebare. Pe atunci nu aveam nici jumatate din prietenii pe care ii am acum, and i couldn't wonder...cine ar fi venit la inmormantarea mea... Da, da, bolnava stiu...
Dar aseara a murit un om...nu conteaza cum...2 mai exact...tot ce pot sa zic e ca din pura prostie, ma gandeam ca atat de multi oameni mor in fiecare moment, majoritatea din accidente tampite, din viteza, din teribilisme, din inconstienta sau neglijenta.
Ma intreb...cand o sa incetam sa ne mai facem rau singuri, cand o sa incetam sa ne autodistrugem...just for fun?
A, da si mi am mai dat seama de ceva...ca m-am idoctrinat cu atat de multa nepasare, m am educat atat de bine incat acum nimic nu ma mai atinge...zici ca am super multe scuturi in jurul meu si le tin aproape si lipite de corp in speranta ca la un moment dat se vor plictisi cu totii si vor inceta sa ma mai atace.
Vai...cate aberatii, eu serios nu mi as citi blogul si admir sincer rabdarea oamenilor care o fac uneori...aberez angros si cand realizez incep si o fac si mai rau.
Ideea e ca aseara nu m a marcat deloc accidentul ala, eu statea si radeam sau schimbat subiectul sau :-?? donno, ma gandeam ce o sa fac maine... si nu inteleg de ce. Sunt eu oare atat de insensibila in fata mortii, nu o constientizez sau poate pur si simplu simt ca they're better off...Cred ca mai trebuie sa treaca multi ani si sa mai moara multi oameni pentru a putea avea raspunsul la acesta intrebare. Sincer n as vrea sa l aflu niciodata pt ca asta ar insemna ca ar trebui sa pierd o persoana draga...so...prefer sa raman in the dark...

Ce iubesc eu in ultimul timp...

İubesc caldura de vara,iubesc cand sunt 50 de grade (la umbra) in bucuresti si eu stau la munte si dorm in camera mea frıguroasa cu patura pe mine, iubesc sa stau si sa contemplu o persoana cum vorbeste fara sa fiu atenta niciun moment la ce are de zis, iubesc sa fac insemnari in cartile imprumutate si sa ascult bancuri seci. O iubesc pe tanti care croseteaza in liftul care urca pe motoare, iubesc oamenii cu care ma imprietenesc dim grasala. Am ajuns sa iubesc coincidentele, sa fumez pe sestache in camera da langa, sa tin de mana un om pe care nu-l plac, sa am discutii cu oameni care ma iau peste picior. Sa adorm pe plaja, sa aud cum canta greierii,sa fumez narghilea, sa dorm intr-un pat strain. Sa adorm ametita, sa ma trezesc cu gust de alcool in gura. İubesc sa citesc literatura "de consum"...haha,da, iubesc sa vorbesc incet astfel incat sa nu ma inteleaga multa lume, ıubesc bancuriele lui john, asteptarea, plictiseala.
İubesc rutina si iubesc creioanele,detaliile,vocıle necunoscute. Sa ma culc cu oamenı pe care rar ii cunosc de mai mult de o zi, iubesc sa cant pe strada, sa vorbesc singura, sa mi dau mesaje cu necunoscuti...pe mine...
İubesc "flırtul de dragul romanelor,sexul de dragul muzicii,drogul de dragul vietii..."

Time to change...

ok...Hai sa facem in exercitiu de imaginatie...Cand a fost ultima data cand ai intrat intr-un loc si cineva necunoscut ti a tinut usa deschisa, sau cand ti ai uitat cheile de la bloc si cineva dinauntru a venit si ti a deschis special usa, sau cand ti a cazut ceva din mana si o persoana oarecare s a aplecat sa te ajute...cand a fost ultima data cand ti s a facut un serviciu pe nimic mai mult decat un zambet si un "multumesc"?
Eu inca cred in politete si in faptul ca daca ajuti pe cineva vei fi si tu la randul tau ajutat la un moment dat. Dar pe zi ce trece credinta incepe sa piara, simt ca oamenii sunt din ce in ce mai rai si mai haotici, si e trist.
E trist cand 2 prietene de-al tale nu se inteleg de nicio culoare si una dintre ele isi permite sa o faca de nimic pe cealalta in fata ta, fara macar sa aibe tupeu sa i- o zica in fata, e trist cand cineva iti tranteste usa in nas pt ca ii era lene sa o mai tina deschisa inca 2 secunte, e trist cand uiti sa multumesti, cand barfesti doar pentru ca ti e frica ca celalat ar putea fi mai bun si vrei sa i gasesti ceva rau, e trist cand uiti de unde vi si incotro te indrepti, cand uiti principiile, cand uiti pur si simplu de o zi de nastere, de o persoana draga, e trist cand uitam ca fara ei, oamenii din jur am fi un nimic, nu am exista, asa cum un obiect nu exista daca cineva nu l percepe, asa si un om,nu exista daca nu are prieteni sau oameni care sa l cunoasca si care sa l aprecieze.
Aberez probabil dar nu inteleg ceva, nu inteleg de ce anume lumea prefera atat de mult sa fie rea. Ar fi atat de usor sa fi bun si intelegator, sa judeci cand e cazul dar de pe partea cealalta sa nu apara reprosuri ci pur si simplu sa fi apreciat pentru faptul ca ai ochit un punct slab care poate fi corectat. De ce simt oameni atata placere in a-si complica existenta si mai ales de ce prefera sa minta in loc sa recunoasca adevarul...DE CE SE LIMITEAZA cand au atata potential. Tu de ce o faci?

Taci!

Ce ai zice daca m-ai vedea pe strada, asa din gresala, intr un loc in care nu ai crede niciodata ca as putea sa fiu...si eu sa nu te vad, sa trec pe langa tine atat de aproape incat tu sa fi capabil sa mi simti parfumul discret al pielii...sa fiu imbracata perfect(asa cum iti place tie), combinatia mea neobisnuita de haine sport care nu se potrivesc decat din gresala ca nuanta, sa merg incet, cu ochii in pamant. Ce ai zice daca as mirosi a capsuni si daca parul mi ar flutura in vantul slab si ar imprastia parfum de caise, daca ochii mi s ar inchide brusc, daca as refuza fizic sa te vad, daca cercelul rosu si lung ar incerca sa mi fuga din ureche, daca degetele mi ar atinge prea des fata, daca in castile mele ai auzi melodia ta preferata, daca as mirosi a parfum roz? ce ai zice?

Cred ca nu redescoperi lumea pana nu ai un copil. O descoperi in copilarie si o redescoperi in calitate de parinte.
EA...alearga dupa un fulg mov...e imbracata in roz...si pentru o secunda mi-am dorit sa fi fost fiica mea...Bea din suc cu patru paie colorate, isi alearga umbra pe plaja, vrea sa stie de ce nu are voie sa se intinda dupa suc peste masa, de ce e atata nisip pe plaja, de unde vine marea, de ce fumeaza tati...

Uite asa ca sa ii plagez ideea lui Dobrovolski...Daca zic tren, daca zic maxi din Mangalia, daca zic praf, daca zic strada principala, salvamar, daca zic valuri uriase si baie in mare la 12 noaptea, daca zic Stuf sau "Balamuc organizat"...daca zic nisip si saruturi lungi pe plaja, daca zic absint tequilla sau bere, daca zic shoturi, daca zic "LEGALIGATION"...ce sa mai...e Vama Veche si desi multi nu o mai recunosc,este totusi un loc in care poti sa faci ABSOLUT ORICE...si in care poti sa vezi orice...
Inchid ochii si te vad...ii deschid si vad cerul cum se deruleaza in fata mea...sunt ametita...poate...poate sunt doar fericita...
M-am rupt 10 zile de lume, am fugit si nu-mi pare rau, am cunoscut foarte multi oameni si am realizat ca suntem toti o gasca imensa si nu ne dam seama...e atat de mica lumea si atat de frumoase coincidentele...As vrea sa zic atat de multe dar nu imi iese...Am prea multe idei in cap si imagini si am un sentiment nedefinit pe care nici daca as vrea nu as stii cum sa-l explic...a fost chiar o vacanta reusita si nu regret niciun moment, nici macar atunci cand am baut ultimul shot de tequilla si nu am mai putut sa beau nimic a doua zi (nici apa)...nu regret nici momentul in care am plecat, nici cel in care mi-am facut bagajul...a fost totul perfect...
Acum nu stiu daca m-a socat mai mult cand am vazut un om care se dadea cu sania pe nisip, agatat de o masina, sau atunci cand am vazut 2 tampiti cum a pus cortul pe apa cu o saltea in el (da,da plutea)...sau poate atunci cand am facut cunostinta cu o gasca care mergea foarte elegant cu un picior in fata celuilalt atunci cand era beata in special...cred ca socul cel mai mare l-am avut cand un om a scos din portbagajul masinii sale un caine urias si alb... si facea asta zilnic:))...parca masina si il scotea de acolo. Cred ca in Vama poti sa faci ce vrei...nu exista ceva ce sa starneasca uimirea oamenilor de acolo...poate daca te duci pentru prima data...e mai tragic...dar de la un timp devii imun si in loc sa te uimeasca te amuza..."Ai uite-l pe ala, iar se da cu sania..." sau "Pe melodia asta faceam prapad acum 7 ani...si uite-te acum la mine"...
Adormi la rasarit si te trezesti tot atunci, te cheama luna sa inoti pe unda ei, te apuca lacrimile cand iti dai seama ca nu mai e si nici nu o sa mai fie...Dar pana atunci macam lamaie si alergam pe plaja si facem cu mana apusului de soare care ne vegheaza din urma...
Vama Veche...don't go there...